o plimbare mai puțin fericită

Am fost vineri prin oraș.
Cu T în mei-tai. Ne-am plimbat noi ca doi boieri până când a adormit. Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, dintr-o întâmplare nefericită cineva mi l-a trezit. Și de aici se rupe filmul.
A urlat tot drumul până acasă. Nici apă, nici suzi, nici chiar țiți nu au reușit să-l împace. Tacea pentru cinci minute, apoi iar începea concertul. Era rupt de somn, dar nu mai reușea să adoarmă.

Și ce m-a deranjat cel mai tare erau oamenii care se băgau în seamă: ”Dar de ce îl țineți acolo? Că nu stă bine! Nu vedeți că plange? Lasați-l jos!”....Nu vă duceți voi puțin până în pădure și mă lasați în boii mei???... Și ce să fac cu el pe jos? Să se întindă ca râma și să urle și mai vârtos, de data asta că nu mai e în brațele mele?
Până la urmă, după vreo oră și ceva, am reușit să păpăm și țiți, să bem și apă, să facem și nani. Buștean. Două ore!

Sunt mândră de copilul meu. Sunt mândră că pot să îi ofer o mângâiere pe care alte mame o refuză copiilor lor: aceea de a fi mereu lângă el, chiar și atunci când mergem la plimbare. Că nu îl izolez într-un căruț, doar de dragul confortului meu.
Cu mei-tai-ul ne simțim aproape, îi simt răsuflarea caldă pe pieptul meu când doarme, ne uitam după avioane și cântăm pe drum.
Oare copilul ăla din căruț ce gândește el singur acolo, hurducanit de colo-colo, lipsit de caldura brațelor mamei?
Al meu când îl pun în căruț, după 15 minute e plictisit tot...nici jucărele, nici nimic...stă și se uită cu ochi triști la mine, de parcă îmi reproșează: mami, mami, de ce m-ai lasat singur aici?
Așa că noi folosim la greu Mei-Tai-ul! Trăiască!