prejudecăţi

Orice om are prejudecăţile lui.

Nici eu nu fac notă discordantă. 

Credeam că toţi copiii care au un handicap mental (şi acum nu vreau să se supere cineva, dar chiar nu ştiu cum se folosesc termenii de "politically correct") sunt numai buni de pus undeva departe de lume, să nu cumva să (ne) deranjeze prin prezenţa lor.

Printr-un concurs de împrejurări, la părinţii moşicilor lui T, stă, peste vară, un astfel de copil ("împrumutat" pe perioada verii de la casa de copii, care, în mod stupid, se închide vara, iar copii sunt trimişi la orfelinatul din Caracal). 

Il cheamă Mihai şi e autist. Are 11 ani şi niste ochi albaştri, de te pierzi în ei. 

Tot la părinţii moşicilor (vecini cu mine), poposeste, din când în când, Alexia - fata finilor moşicilor. O zgâtie de fată. Argint viu. 3 ani.

Drept urmare, ne mai ducem în vizită să mai vedem şi să mai socializăm şi cu alţi copii. 

De dimineata, Mihai mi-a dovedit că inima şi afecţiunea unui copil sunt imense şi că, deşi poate că deja suferă din pricina stigmatului, ştie să depăşească cu seninătate acest obstacol.

A venit la T, la mangâiat pe picioruşe, pe mânuţe, pe cap şi după aceea l-a pupat pe obraz. A fost prima dată când a venit să-l atingă.  Şi zâmbea. N-am mai văzut un asemenea zâmbet. Era din tot sufletul.

Mi-a fost ruşine de mine în acel moment. Mi-a fost ruşine de mintea unui om care ar fi trebuit să ştie mai bine.