Povestea naşterii micului prinţ

= Prima parte =

De mult mă tot chinui să termin povestea şi să o postez.

Am vrut să fie gata în ziua în care T împlinea 9 luni. N-a fost să fie. Astfel, azi prima parte. Următoarea, sper cât mai curând.

A fost o data ca niciodata…ca orice poveste care se respecta si povestea mea incepe tot la fel.

A fost o data ca niciodata un sfarsit de saptamana de septembrie. Burticoasa de mine, mare cat o balena esuata (aveam 66,7 kg, dar ma simteam de 100), duminica de dimineata m-a gasit trebaluiala la bucatarie ca aveam chef de mancare proaspata. Bunnnn...zis si facut. Pe la pranz ma apuca niste dureri de spate.Eeeee...nimic nou sub soare, ma mai duruse spatele si in alte zile. Le ignor. Mai pe dupa masa, cand stateam intr-o rana pe canapea si motaiam la tv, mi se face o greata, de am vazut verde in fata ochilor. Ii cer sotului sa imi dea niste struguri din bolta ca mi se facuse pofta (aveam pofta in acelasi timp cu greata). Mananc eu struguri si la un moment dat, iar....bleach..ma paleste greata...asa ca renunt si la struguri si ma retolanesc pe canapea. Locatarul din burta se trezise si incepuse spectacolul de rigoare.

Vine seara. Ma duc sus in dormitor, sa mai strang niste haine de ale mele, sa mai impaturesc niste hainute si sa ii fac geanta sotului. El urma sa plece in dimineata aceea, la 5, spre Cluj, in delegatie de 4 zile. Faceam misto sambata ca vreau si eu sa merg, ca m-am plictisit in casa si ca o plimbare pan’ la Cluj e numai buna pentru descretitul fruntilor. Eram intr-o perioada cam „blue”, tocmai ce aflasem ca bebe isi facuse cravata din cordon, ceea ce insemna cezariana si eu care ma pregatisem sufleteste si „fiziceste” toata sarcina pentru o nastere normala (oare cati km avem la activ?).

Pe la 10 ma bag in pat, refuz cu incapatanare sa citesc ceva, si incerc sa ignor durerile de spate. Ca un facut, ce imi vine mie sa vad cat timp trece intre doua episoade de durere. Nici in cel mai indepartat cotlon al  mintii mele nu imi imaginam ca durerile mele de spate erau de fapt primele contractii ale travaliului. Dulce ignoranta! ... Buuuunnn...aflu ca sunt cam 10 minute. Ma linistesc si imi spun ca sunt contractii BH (contractiile pregatitoare) - ca tot citisem despre ele zilele trecute. Deci, ma linistesc, si incerc sa dorm.

Bine spus, incerc...ca doar cu incercatul am ramas in noaptea respectiva. A fost cum a  mai fost, dar de la 3 dimineata a fost groaznic. Incercam sa nu ma misc in speranta (desarta, dupa cum am aflat ulterior) de a nu-mi trezi consortul (care trebuia sa plece la Cluj Napoca la 5). Spre ora 5, incercam sa stau inclusiv in patru labe, din dorinta de a scapa de imposibilele dureri de spate si de burta! Sotul, satul de un somn cu frichineli, ma intreaba ce am de nu pot sa dorm. La car eu, printre doua dureri, ii spun ca ma doare rau burta si spatele si nu imi gasesc o pozitie. El pune mana pe burtica si se alarmeaza, burta mea fiind tare ca un pietroi.

Astfel, ne hotaram sa mergem la spital, in ideea sa imi spuna aia de ce mi s-a intarit burtica (eu stateam lejera....mai aveam 2 saptamani pana la termen...) si sa imi dea vreo bulina sa ma lase durerile si sa ma intorc acasa. Drept urmare, plecam la spital, cu tot cu soacra-mea. Eu, nu imi iau haine sau mai stiu eu ce...ca eu nu ma duc sa nasc....imi iau buletinul, carnetul de sanatate si dosarul cu analizele de sarcina....si cam atat! Aaaa...si cum era sa uit...minunata sticla de apa! Are si ea un rol important in povestea noastra. Ai mei ma tot presau sa il sun pe doctor. Eu, nu si nu, ce sa ii spun ca am contractii. O sa ma trimita la spital. Deci mergem la spital, sa imi spuna aia ca nu am nimic, sau daca am, o sa il sun atunci.

Minunatele noastre strazi sunt pline de gropi...La 5 dimineata, rupta de somn, cu durerea de sale la nivele maxime, cine urla la sot sa mearga mai incet...ce? el nu vede ca pe mine ma doare? .... cred ca mai incet de atat nu se putea decat sa se dea jos si sa impinga masina! Intrebarea de 50 de puncte a fost: oare ne lasa sa intram cu masina la urgenta? Iar raspunsul meu, fardat un pic, ca sa nu se inroseasca hartia, a fost ca nu imi pasa, ca pe mine ma doare si nu pot sa merg, deci trebuie sa ne lase sa trecem.

Intram la urgenta, in mijlocul unei dureri, ma repez sa ma asez pe primul scaun disponibil. Tipul de la receptie incepe sa imi faca fisa si la un moment dat se trezeste ca ii trebuie si tensiunea. Aparatul era la 2 pasi in fata mea. Ma intreaba ca de ce nu m-am asezat acolo, ca lui ii trebuie tensiunea, la care eu, printre dinti si strangand cu ura saraca sticluta de apa, ii raspund: „Daca puteam sa ma asez acolo, ma asezam.” Omul se lasa pagubas, ma intreaba ce tensiune aveam de obicei si o trece victorios pe aia.  Dupa ce isi mai completeaza prin foaie cate ceva, ma intreaba daca pot sa merg (!) pana la urgente-gineco, iar eu ii raspund cu o privire plina de manie. Ma rog, ce mai tura-vura, cheama omul pe cineva sa ma care cu un carut pana in sala de asteptare. Ce amintiri am legate de sala aia de asteptare de la gineco...bbaaarrrr! Oroare!...dar asta e o alta poveste...la fel de plina de „respect” la adresa spitalului judetean nr.1 Craiova.

Ajunsa in sala de la gineco, ma ia o tanti in primire. Ca trebuie sa ma schimb. Ce sa fac????!! Sa ma schimb in pijamalele lor infecte????!! Doamna, eu nu am venit sa nasc, eu nu ma schimb....dupa vreo 10 minute de parlamentari, a trebuit sa ma schimb si am blestemat in gand momentul plecarii, ca nu mi-am luat hainele mele. Drept urmare, de nervi, mi-au trecut durerile si am iesit in pijamaua lor infecta pe hol si l-am expediat pe sot acasa, dupa haine. Oricum ale mele ramasesera la ei in depozit. Mi se dadeau inapoi doar cand le inapoiam camasa aia oribila. Simteam cum mi se face sila din moment in moment, simteam cum mi se ridica parul de pe mine....Si acum cand scriu mi se face sila!

Camasa ca camasa, permiteti-mi cacafonia, dar momentul urmator este si mai oribil. Dupa ce  m-am schimbat in vazul celor 2 asistente din camaruta, pentru ca nu aveai altundeva unde sa te schimbi, una dintre ele ma invita sa ma urc pe capra. Saraca capra, cred ca era mai batrana ca mine, sigur prinsese cel de-al doilea razboi mondial! Eu, deja cu nervul sarit, ca eu nu ma urc, ce trebuinta mai are sa ma urc, ca ea nu e doctor, doctorii sunt sus, o sa ma vada ei. Dulce inocenta! Tipa ma intreaba cum o sa nasc. Eu ii repet: eu nu am venit sa nasc, eu mai am pana la termen, si oricum o sa fac cezariana. Tipa ma inspecteaza si ajunge la concluzia ca nu-s suficient de „aranjata” si ca ea trebuie sa isi faca treaba. Pana la urma cedez! Doamne...de ce am cedeat eu atunci? Si acum injur clipa respectiva. Si m-am jurat ca cu prima ocazie o sa imi fac tot purcoiul de analize in urma momentului acesta. Asistenta isi pune manusi si ma invita sa ma urc pe capra. Pune mana cu manusa pe stativul unde stai cu picioarele, i se paruse ei ca nu sta cum trebuie. Deja ma cuprinsese disperarea. La ce dracu’ isi mai pusese manusi daca pune mana pe toate cele! Si apoi OROAREA finala...am vazut aparatul de ras! Nu care cumva sa credeti ca era vreunul de unica folosinta....nuuuu....Doamne fereste!...iti dai seama ca ajungea spitalul in sapa de lemn daca le schimbau asa...era un aparat de pe vremea lui Pazvante-chiorul, dintr-acela metalic cu lama dreptunghiulara. Am inceput sa ma agit ca nu vreau sa ma faca, ca ce dintr-alea de unica folosinta nu au, ca imi trimit sotul sa imi cumpere unul de peste drum, orice numai sa nu ma atinga cu scarbosenia aia. Tipa ma ignora, ma prinde zdravan de picioare si hrast-hrast...ma racaie (nici macar nu mai taia lama aia) si ma irita de imi venea sa ii tai capul. Se da inapoi, isi admira opera si imi elibereaza picioarele. Ma dau jos singura, plina de ura, de nervi, de manie, de scarba, in timp ce o injur pentru trei neamuri de acum incolo. Ma tarai pe hol sa le povestesc oroarea la ai mei. Si ma apuca plansul de ciuda. Spitalul lui Papura-Voda!

Intre timp, vine sotul cu hainele, dar nu mai apuc sa ma mai schimb pentru ca ne duc sus. Bun. Mergem sus, la minunatul etaj 8 – maternitatea. Ne parcheaza pe holul blocului operator si ramanem acolo. Intreb si eu unde ma pot schimba, mi se arata o camera cu niste paturi. Intru acolo, mai erau 2 gradive care ocupasera cate un pat. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta in cautarea unui paravan, orice, sa ma bag dupa sa ma pot schimba. Nu exista. Asa ca sunt fortata sa ma schimb in fata femeilor acelea. Si uite asa am ramas eu de 2 ori in costumul Evei in mai putin de 1 ora. Frumos, nu?

Toate astea se petreceau in jurul orei 6 dimineata. Pana la urma, ma striga si pe mine cineva sa ma duc sa ma controleze, sa vada ce e cu mine. Trec pe langa o fata care nastea -  fata, ca la 16 ani cum pot sa ii spui? – nastea natural...aveai priveliste direct din hol...fara paravane, fara nimic...si ma urc cuminte pe capra. Alta capra, mai noua si mai de Doamne-ajuta. Doctorita imi spune ca am dilatatie de 4 cm. Si atunci realizez eu ca nu mai o sa plec acasa si o sa nasc. In ziua aia! Si intr-o clipa m-a cuprins atat agonia, cat si extazul. Bun, in cazul asta trebuie sa il sun pe doctor. Si ce sa ii spun? Ca am dilatatie de 4? La 6 dimineata? Nu o sa vina pentru atata lucru, macar eram si eu constienta de faptul acesta. Doctorita mi-a spus sa il sun pe doctor, ca o sa vorbeasca ea cu el pentru a-l informa despre starea mea. Si uite asa, am sunat eu bietul om la 6 dimineata. A ramas sa astept in sala cu gravidute pana cand o sa vina.

          Si a venit, intr-adevar, pe la vreo 7. Intre timp, eu ma mai plimbam pe hol, pana la ascensoare, ca ii trimisesera afara pe apartinatori, ca erau purtatori de microbi. Pana la ora 6,30 nu au avut microbi, dupa 6,30 au devenit brusc purtatori de microbi! Regulile minunatului nostru spital!